Trebuie să perseverăm pentru a evita condamnarea veșnică? 1 Corinteni 9:24-27

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Corinteni 9:24-27).

Ultimul cuvânt din 1 Corinteni 9 este adokimos. De obicei este tradus prin „descalificat”. KJV îl redă prin „lepădat”.

Cei mai mulți comentatori și cei mai mulți pastori înțeleg că Pavel spune că, dacă nu perseverăm în credință și în fapte bune, vom fi descalificați de la intrarea în Împărăție. Cu alte cuvinte, trebuie să perseverăm pentru a evita condamnarea veșnică.

Fee, de exemplu, scrie:

Dar vrea Pavel cu adevărat să spună că cineva poate să nu primească premiul? Unii ar spune că nu, dar de obicei din cauza unei convingeri teologice pe care o aveau deja, nu din cauza a ceea ce spune textul însuși. Deși este adevărat că, în 10:13, după avertizările severe prezentate în vv. 1-12, el își exprimă din nou încrederea că Dumnezeu îi va «păzi», ar fi o nebunie să sugerăm că avertizările nu sunt reale. Pavel menține tensiunea dintre avertizare și siguranță. (1 Corinthians, p. 440).

Lenski este de acord: „Faptul că este apostol nu constituie încă pentru el o dovadă că va fi mântuit” (1-2 Corinthians, p. 388).

Lange, Shaff, Kling și Poor folosesc aceeași interpretare în comentariul lor:

Corintenii nesăbuiți și nepăsători credeau că își puteau permite să-și satisfacă dorințele până la limita păcatului, fără să se expună vreunui pericol, în timp ce acest apostol devotat se vedea pe sine ducând o luptă de-o viață pentru propria mântuire. (1 Corinthians, p. 196).

Dar Pavel avea certitudinea că era în siguranță pentru veșnicie. El a spus: „căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea” (2 Timotei 1:12). El a spus că era un exemplu pentru toți cei care „ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică” (1 Timotei 1:16). El știa că numele colaboratorilor săi se găseau în Cartea Vieții (Filipeni 4:3) și știa că și numele lui se găsea acolo.

Cuvântul adokimos înseamnă „neaprobat”. Pavel știa că era aprobat când a scris 1 Corinteni. Dar știa și că nu era garantat faptul că va continua să alerge în cursă și să ducă lupta. Știa că ar putea pierde aprobarea lui Hristos (de ex., Matei 24:45-51). Știa că aprobarea Lui era o chestiune de răsplăți veșnice, nu de viață veșnică.

Lowery explică: „Aici Pavel nu vorbea despre problema mântuirii” („1 Corinthians” în BKC, p. 525).

Hunt este de acord:

Apostolul nu se temea că va pierde viața veșnică. Se temea că nu va avea aprobarea Domnului său la scaunul de judecată al lui Hristos și că nu va avea privilegiul de a domni împreună cu Hristos, privilegiu de care vor avea parte toți cei care au aprobarea Lui (cf. Luca 19:17; 1 Corinteni 9:25) („1 Corinthians” în TGNTC, p. 741).

La sfârșitul vieții lui Pavel, când urma să fie executat, el putea spune că s-a luptat lupta cea bună, și-a isprăvit alergarea și a păzit credința (2 Timotei 4:6-8). El a spus că îl aștepta cununa neprihănirii și că această cunună le era destinată „tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”.

În vara anului 1982, l-am rugat pe dr. Charles Ryrie să predice la slujba în care urma să fiu ordinat ca pastor. A fost de acord.

În timpul conversației, i-am spus cât de mult îmi plăcuse să predic în fiecare săptămână în cele patru luni anterioare. Răspunsul lui mi-a rămas mereu în minte: „Bob, mă bucur că ai predicat cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu în aceste ultime patru luni. Sper însă că vei putea spune același lucru și peste patruzeci de ani.”

Ei bine, am ajuns la pragul de patruzeci de ani în 2022.

Dar știți ceva? Încă sunt chemat să perseverez. Alergarea mea nu s-a încheiat. Nu se va încheia până nu-mi voi da ultima suflare.

Deși viața veșnică este primită în clipa în care credem în Hristos și rămâne sigură pentru totdeauna, aprobarea este primită numai atunci când ne punem credința în practică, iar aprobarea poate fi pierdută.

Iată ce avem de făcut: să-L mărturisim cu credincioșie pe Hristos prin cuvintele și faptele noastre până la întoarcerea Lui. 

Ținta noastră ar trebui să fie să rămânem într-o stare în care avem aprobarea Lui. Vrem să ne folosim viața cât mai bine pentru Hristos, astfel încât să auzim acele cuvinte binecuvântate: „Bine, rob bun… primeşte cârmuirea a zece cetăţi” (Luca 19:17).

Menține harul în prim-plan și vei continua să te bucuri de aprobarea Lui.

Get Grace in Focus in your inbox

Share
Post
Email