Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri, dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.

După ce citează 2 Timotei 1:12, Steve întreabă:

1. Ce este „depozitul” pe care Pavel l-a încredințat lui Dumnezeu și pe care El este capabil să-l păzească?
2. Ce înseamnă „până în ziua aceea”?
   

Comentatorii văd două posibile răspunsuri pentru fiecare dintre întrebările lui Steve.

În ceea ce privește ceea ce a fost încredințat sau depus în mâinile lui Dumnezeu, unii spun că este vorba despre slujirea Evangheliei pe care Dumnezeu i-a încredințat-o lui Pavel. Alții spun că este vorba despre slujirea Evangheliei pe care Pavel a încredințat-o lui Dumnezeu.

În privința expresiei până în ziua aceea, unii cred că se referă la judecata de la scaunul de domnie mare și alb (de exemplu, Guthrie, din seria Tyndale), iar alții consideră că se referă la scaunul de judecată al lui Hristos (de exemplu, Hiebert, în comentariul său la 2 Timotei).

Textul grec poate fi redat literal astfel: „Căci știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ceea ce I-am încredințat până în ziua aceea.”

Expresia ce I-am încredințat se referă, în mod firesc, la ceea ce Pavel a pus în mâinile lui Dumnezeu. Este greu de imaginat că ar fi spus asta dacă ar fi fost vorba de ceva ce Dumnezeu a pus în el.

„Ziua” la care face referire nu poate fi judecata de la scaunul de domnie mare și alb, pentru că credincioșii nu vor fi judecați acolo (Ioan 5:24). Credincioșii vor fi judecați la scaunul de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5:9–10). Guthrie pare să susțină opinia, predominantă în multe cercuri creștine, că există o singură judecată escatologică și că destinul veșnic al fiecărei persoane va fi declarat la judecata de la scaunul de domnie mare și alb, după ce vor fi examinate cărțile faptelor.

Cuvântul tradus prin depozit este parathēkē. Acesta este folosit doar în alte două locuri în Noul Testament, ambele în epistolele către Timotei. În ambele cazuri, Pavel vorbește despre ceea ce Dumnezeu i-a încredințat lui Timotei (1 Timotei 6:20; 2 Timotei 1:14).

Totuși, în Noul Testament sunt multe versete care folosesc un limbaj asemănător atunci când vorbesc despre ceea ce noi înșine încredințăm lui Dumnezeu, în vederea răsplătirii viitoare. În Matei 6:19–21, Domnul Isus a spus că trebuie să ne strângem „comori în cer”. Cu alte cuvinte, încredințăm aceste comori grijii Lui până la scaunul de judecată al lui Hristos. În 1 Petru 4:19, suntem îndemnați să ne încredințăm sufletele „credinciosului Creator”, făcând binele, pentru ca, în viața viitoare, să putem domni împreună cu El (vezi Hodges, 1–2 Petru și Iuda, pp. 19–20, 59).

Pavel a scris în Filipeni 4:17: „Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru.” Toți credincioșii au, ca să spunem așa, un „cont de răsplată veșnică”. Tot ceea ce „depunem” acolo — dacă motivațiile noastre sunt curate — va fi răsplătit din belșug.

Vezi și Luca 8:11–15; 19:16–26; 1 Corinteni 3:10–15; 9:24–27; 2 Corinteni 5:9–10.

Cu mulți ani în urmă, am primit un cadou însoțit de un bilet pe care scria: „Nu pot să-l iau cu mine, așa că îl trimit înainte.”

Pavel și-a încredințat întreaga viață și lucrare lui Hristos. Știa că va fi răsplătit bine la scaunul de judecată al lui Hristos, fiindcă „socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18).