Am auzit că există o tendință tot mai mare ca protestanții să se convertească la catolicism. Au fost propuse multe explicații pentru acest fenomen. Una dintre ele este devotamentul față de Maria sau, în practică, închinarea la ea. Din diferite motive, oamenii găsesc în Maria multă mângâiere nebiblică. Deși catolicii neagă că se închină Mariei, ei recunosc că ea merită o venerare specială. O parte din această venerare provine din credința lor că Maria s-a născut fără păcat („Imaculata Concepție”) și că a rămas fără păcat.
Unul dintre argumentele lor pentru această perspectivă vine din Luca 1:28, unde Gabriel i se arată Mariei și o numește „căreia ţi s-a făcut mare har”. Acest termen este participiul perfect pasiv al unui verb care înseamnă „a dărui har”. Argumentul gramatical folosit de catolici este că timpul perfect indică o acțiune încheiată cu rezultate care continuă. Cu alte cuvinte, dacă Mariei i s-a dat har, acel har este privit ca o stare permanentă. El continuă.
Desigur, o persoană poate primi favoare din diferite motive. Poate experimenta harul lui Dumnezeu în diferite feluri. Dar catolicii interpretează acest har ca însemnând lipsa păcatului. Eu am experimentat harul lui Dumnezeu de-a lungul vieții mele, dar, credeți-mă, nu sunt fără păcat.
Din cauza timpului acestui participiu, catolicii mai susțin că Maria nu numai că era fără păcat la nașterea Domnului, ci a rămas fără păcat tot restul vieții ei. Timpul perfect indică o acțiune care continuă.
Totuși, versetul nu spune niciodată că Maria este fără păcat și niciun alt pasaj din Scriptură nu afirmă acest lucru. Ea nu era fără păcat (cf. Romani 3:23). Pe scurt, această interpretare nu rezultă din exegeza pasajului însuși, ci dintr-o concluzie trasă, în parte, din gramatică. Gramatica poartă o greutate teologică enormă. De fapt, întreaga doctrină a Imaculatei Concepții se sprijină pe acest argument gramatical. Este o greutate foarte mare pe care trebuie să o poarte un verb și timpul său!
Protestanții privesc adesea acest argument și, pe bună dreptate, nu sunt de acord, observând că catolicii forțează gramatica să susțină o anumită teologie. Totuși, protestanții au făcut lucruri asemănătoare.
De exemplu, cei care susțin o perspectivă calvinistă apelează adesea la participii și forme verbale grecești pentru a susține că o credință mântuitoare „autentică” sau „adevărată” trebuie să continue. Un exemplu obișnuit este Ioan 3:16, unde apare expresia „oricine crede în El” (ho pisteuōn). Argumentul se desfășoară de obicei astfel:
- Participiul la timpul prezent sugerează o acțiune continuă.
- Credința nu este un act care are loc o singură dată, ci o stare continuă.
- Dacă credința încetează, aceasta dovedește că o credință mântuitoare nu a existat niciodată cu adevărat.
La fel ca argumentul catolic cu privire la Maria, această concluzie nu este luată din textul însuși, ci dintr-o interpretare a gramaticii. Scriptura nu spune niciodată că viața veșnică este primită numai dacă o persoană continuă să creadă fără întrerupere tot restul vieții. Această concluzie este dedusă, nu afirmată în mod explicit. În realitate, timpul prezent indică o stare continuă numai atunci când contextul cere acest lucru.
Și mai important, această interpretare contrazice chiar ilustrația lui Isus din Ioan 4, unde El îi spune femeii samaritence că este suficient să bea o singură dată – nu să bea încontinuu – pentru a primi viața (Ioan 4:10, 14). Întregul Lui argument este că apa pe care o dă El este diferită de apa fizică, din care trebuie să bei în mod repetat. Viața veșnică este primită o singură dată, nu în mod repetat, și nici nu este păstrată printr-o credință continuă.
Argumentele gramaticale pot fi convingătoare pentru anumite persoane. Ele pot fi utile. Dar, dacă ele contrazic ceea ce învață Biblia și neagă harul lui Dumnezeu, cel care folosește asemenea argumente pune pe gramatică o greutate mai mare decât poate ea să poarte.
Un expert sau o carte scrisă de un cercetător renumit poate transmite un aer de autoritate și erudiție. Acest lucru îi poate determina pe unii să părăsească protestantismul și să se convertească la catolicism. Abia atunci îi vor putea acorda Mariei ceea ce i se cuvine. Pe alții îi poate determina să adopte o teologie care neagă harul lui Dumnezeu și învață că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, o persoană trebuie să continue să creadă și să facă fapte bune până la moarte. Această teologie face imposibilă certitudinea cu privire la destinul veșnic.
Ambele rezultate sunt tragice.
