În Marcu 6:12-13, Isus îi trimite pe cei doisprezece ucenici la poporul lui Israel. Gândiți-vă cât de emoționant trebuie să fi fost să faci parte din acel grup! Ei duceau același mesaj pe care îl predicaseră Ioan Botezătorul și Domnul: Isus era Hristosul. Cei care credeau în El primeau viața veșnică. Dacă întreaga națiune se pocăia, Împărăția lui Dumnezeu ar fi venit la acea generație.

Ioan și Isus predicaseră înaintea unor mulțimi mari, iar cei Doisprezece le-au urmat exemplul. Ce privilegiu să vizitezi atâtea orașe evreiești, împărtășind această veste minunată.

Dar nu a fost vorba doar de predicare. Prin puterea primită de la Domnul, ei au primit și darul minunilor. Ei alungau demoni și vindecau mulți bolnavi.

Fără îndoială, mulți oameni au fost profund impresionați de predicile lor și de minunile pe care le-au săvârșit. Sunt convins că și cei Doisprezece au avut momente în care s-au simțit mândri de ceea ce au realizat. Era firesc să creadă că sunt ucenici de succes – rezultatele păreau să vorbească de la sine. La urma urmei, cum altfel să măsori succesul, dacă nu prin mulțimile care veneau să îi admire?

Totuși, această viziune asupra succesului poate duce la un rezultat dezastruos. Ucenicul poate ajunge să creadă că succesul se măsoară prin cât de mult îi atrage pe oameni spre el însuși. Dacă mulți sunt impresionați de darurile sale și de abilitățile sale oratorice, poate fi tentat să creadă că își împlinește bine chemarea.

Dar aceasta nu este măsura unui ucenic de succes. Chiar și în Marcu 6 găsim o modalitate de a măsura acest succes. În versetul 30, ucenicii se întorc din lucrarea lor în mijlocul națiunii. Nu știm cât timp a durat această călătorie de predicare, dar când au venit la Domnul, I-au povestit totul. Nu este de mirare că I-au spus „ce au făcut… și ce au învățat.”

Adevărata măsură a lucrării lor se vede în versetele următoare. În versetul 31, Marcu consemnează că o mulțime numeroasă a venit să-L asculte pe Isus. Ucenicii le spuseseră miilor de oameni că Isus este Hristosul. Minunile pe care le-au făcut erau posibile pentru că erau ambasadorii Lui. Iar acum, oamenii veneau să-L vadă în persoană.

Orice mândrie pe care cei Doisprezece ar fi putut să o simtă atunci când predicau și vindecau oameni în diverse cetăți era nejustificată. Lucrarea unui ucenic nu este să impresioneze oamenii, ci să-i îndrume spre Hristos. Când mulțimile au venit să-L asculte pe Cel despre care ucenicii vorbiseră, El i-a hrănit miraculos. Le-a arătat că El era Păstorul lor (Marcu 6:39-43). Cei Doisprezece nu erau nimic fără El.

Mă întreb ce au gândit cei Doisprezece când oamenii au venit să-L asculte pe Domnul vorbind. Oare au simțit, chiar și pentru o clipă, o urmă de resentiment că toată atenția era îndreptată spre El? Sau au avut atitudinea lui Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”?

Ar fi fost de înțeles dacă ar fi simțit o umbră de gelozie. Dar sunt convins că astfel de sentimente au dispărut pe măsură ce au crescut în maturitate spirituală.

Și noi putem cădea în aceeași capcană. Putem crede că suntem urmași de succes ai lui Hristos atunci când oamenii sunt impresionați de realizările noastre. Însă adevărata măsură a succesului este atunci când îi îndrumăm pe alții către El.