Dr. Tony Badger, autorul cărții Confronting Calvinism, spune următoarele despre așa-numita perseverență a sfinților:
Nu există niciun pasaj din Scriptură care să demonstreze că cel care crede în Hristos pentru viața veșnică trebuie să se poarte corespunzător și să rămână curat din punct de vedere moral și doctrinar până la sfârșitul vieții sale fizice, pentru a dovedi astfel că este pentru totdeauna copilul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Biblia este plină de exemple de oameni născuți din nou care au eșuat atât în doctrină, cât și în moralitate (p. 283).
Ideea lui Badger este că siguranța veșnică este reală indiferent dacă un credincios perseverează sau nu. Nu există nicio garanție că un credincios va persevera. Dacă nu perseverează, nu va avea parte de răsplăți veșnice, cum ar fi domnia împreună cu Hristos, însă destinul lui veșnic nu va fi afectat. El rămâne copilul lui Dumnezeu, așa cum Domnul a promis în Ioan 3:16 și în multe alte pasaje (de ex. Ioan 4:10-14; 5:24; 6:35, 37, 39, 47; 11:25-27).
În cartea mea, Is Calvinism Biblical? (ICB), analizez două pasaje care infirmă doctrina perseverenței sfinților: Apocalipsa 20:11-15 și Ioan 11:25-27.
Apocalipsa 20:11-15. Potrivit acestor versete, toți necredincioșii din toate timpurile vor fi judecați „după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (v. 12). Faptele lor vor determina gradul de chin — mai ușor sau mai greu de îndurat — pe care fiecare l-a meritat (Matei 10:15; 11:22). Totuși, nimeni nu va fi aruncat în iazul de foc din cauza faptelor sale. Dimpotrivă, „oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:15). O persoană este înscrisă în Cartea Vieții prin credința în Domnul Isus pentru viața veșnică pe care El o promite. Perseverența nu este un criteriu la judecata de la scaunul de domnie mare și alb din Apocalipsa 20:11-15.
La pagina 120 din ICB am scris:
Dacă ar fi adevărat calvinismul, Apocalipsa 20:15 ar suna astfel: „Și oricine ale cărui fapte nu au dovedit că a crezut cu adevărat în Isus a fost aruncat în iazul de foc.” Problema ar fi ceea ce se găsește în cărți, nu ceea ce se găsește sau nu se găsește în Cartea Vieții.
În schimb, potrivit Apocalipsei 20:15, temeiul condamnării veșnice este faptul că numele unei persoane nu se găsește în Cartea Vieții. Faptele nu au nimic de-a face cu aceasta. Cartea Vieții conține lista tuturor celor care au viața veșnică. Toți cei care nu au viața veșnică sunt aruncați în iazul de foc. Toți cei care au viața veșnică intră în Împărăția veșnică a lui Hristos.
Știm din învățătura Domnului Isus ce trebuie să facă cineva pentru a fi înscris în Cartea Vieții. El a învățat că oricine crede în El are viața veșnică și nu va experimenta niciodată moartea a doua din Apocalipsa 20:14 (de ex. Ioan 3:16; 5:24; 6:35; 11:26; „nu va muri niciodată” = „nu va experimenta niciodată moartea a doua”).
Dave Hunt observă corect: „Oricine își va petrece veșnicia în iazul de foc (Apocalipsa 20:14) a ajuns acolo prin propria alegere, respingând mântuirea pe care Dumnezeu i-a oferit-o ca dar gratuit al harului Său” (What Love Is This? Calvinism’s Misrepresentation of God, ediția a doua, Bend, OR: The Berean Call, 2004, p. 312).
Ioan 11:25-27. Siguranța că o persoană va fi glorificată și va trăi pentru totdeauna cu Domnul în Împărăția Sa vine numai prin credință, fără fapte (Ioan 11:25). Siguranța că cineva „nu va muri niciodată” din punct de vedere spiritual se întemeiază exclusiv pe credința în El: „oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată.” În Ioan 11:25-27 nu există nicio mențiune și nici măcar vreo aluzie la perseverență.
Calviniștii interpretează aceste versete ca însemnând că numai cel care continuă să creadă până la sfârșitul vieții sale va fi glorificat și nu va muri spiritual. Însă această interpretare este imposibilă din trei motive. În primul rând, ar însemna că o persoană nu se naște din nou decât după ce a perseverat în credință până la sfârșitul vieții. Nu ar exista nici măcar un singur om născut din nou care să trăiască acum pe pământ, deoarece nicio persoană aflată încă în viață nu a „perseverat” încă, potrivit definiției calviniste. În al doilea rând, ar însemna că Domnul i-a indus în eroare pe oameni atunci când a folosit ilustrații precum a bea apa vieții și a nu mai înseta niciodată, respectiv a mânca pâinea vieții și a nu mai flămânzi niciodată (Ioan 4:10-14; 6:35). În al treilea rând, timpul prezent la modul indicativ nu indică, prin el însuși, o acțiune continuă. Contextul arată ce fel de acțiune este avută în vedere. Contextele din Ioan 3:16; 4:10-14; 5:24; 6:35-47 și 11:25-27 arată toate că o persoană este în siguranță pentru totdeauna în clipa în care crede în Isus.
Trebuie observat, de asemenea, că „perseverența în credință” nu este același lucru cu „perseverența în fapte bune”. Totuși, calviniștii spun că o persoană trebuie să persevereze atât în credință, cât și în fapte bune pentru a dovedi că este născută din nou (calviniștii de tip vechi) sau pentru a dobândi „mântuirea finală” (calviniștii de tip nou).
Doctrina perseverenței sfinților este un cal troian. Ea îi permite cuiva să pretindă că crede în siguranța veșnică, în timp ce afirmă, în același timp, că, dacă nu perseverezi, vei ajunge în iazul de foc. Nu poate exista siguranța vieții veșnice pentru cineva care crede că trebuie să persevereze pentru a intra în Împărăția lui Hristos și pentru a evita condamnarea veșnică.
Menține harul în prim-plan și vei ști că ești în siguranță pentru veșnicie, indiferent dacă perseverezi sau nu.
