Ca multe fetițe, am luat lecții de balet în copilărie. Am ajuns destul de departe, ba chiar am început să dansez pe poante în liceu. Deși au trecut mulți ani de când am renunțat la pantofii de balet, o lecție care m-a însoțit mereu este importanța echilibrului. Orice balerină care se respectă îți va spune că echilibrul este cheia unei reprezentații frumoase. Petreceam ore întregi exersând pliés și piruete la bară. Menținerea echilibrului, mai ales în poziții și sărituri dificile, necesita multă muncă grea. Acele ore nesfârșite mi-au venit în minte când o prietenă veche m-a întrebat despre ceva ce spusese pastorul ei.

Acest pastor a folosit un cuvânt interesant pentru a descrie viziunea sa asupra rolului faptelor în raport cu mântuirea. El a susținut că mântuirea este prin har, prin credință, și nu prin fapte. Imediat după aceea, a afirmat că faptele sunt necesare pentru mântuirea finală. În mod surprinzător, a recunoscut că există o problemă în aceste afirmații contradictorii. A recunoscut că există o tensiune între ele, și a mărturisit că îi este greu să găsească cuvintele potrivite pentru a explica relația dintre har și fapte.

Într-un stil tipic pentru doctrina „Mântuirii prin Domnia lui Hristos”, pastorul a continuat să-și exprime viziunea „echilibrată” asupra mântuirii, atât prin har, cât și prin fapte. GES a scris pe larg despre doctrina „Mântuirii prin Domnia lui Hristos” și despre numeroasele capcane ale acesteia. (Consultați articolele de aici și aici pentru mai multe informații despre acest subiect). Mi-a atras atenția utilizarea cuvântului „echilibru” în această conversație.

Acest cuvânt apare și în analiza lui Oswalt despre Isaia 1:18.

Referitor la iertarea menționată în Isaia 1:18, Oswalt afirmă:

Există un echilibru fragil care trebuie menținut aici între libertatea umană și suveranitatea divină. Pe de o parte, nu ar trebui să se spună că ascultarea produce iertare. Dumnezeu iartă și curăță nu pentru că este obligat să o facă, ci pentru că dorește să o facă și a oferit o cale pentru aceasta prin moartea și învierea lui Hristos. Pe de altă parte, este evident că Dumnezeu nu proclamă iertarea celor care nu sunt dispuși să asculte. Întreg limbajul retoric al prorocilor, care îndeamnă oamenii la ascultare, contrazice orice perspectivă care ar susține că iertarea lui Dumnezeu poate fi experimentată separat de o dispoziție de a-L asculta. (John Oswalt, The Book of Isaiah, p. 102, accentuare adăugată).

Oswalt echivalează iertarea cu mântuirea veșnică. El consideră că Isaia 1:18 se referă la mântuirea veșnică, dar nu poate să ignore inconsistența evidentă dintre acest pasaj — care vorbește despre fapte și ascultare — și numeroasele pasaje din Scriptură care învață despre iertare și mântuire fără vreo faptă sau ascultare din partea omului (pentru mai multe informații despre acest pasaj, consultă acest articol).

Incapabil să împace această contradicție, Oswalt, la fel ca pastorul prietenei mele, vorbește despre un echilibru, el vede mântuirea veșnică drept un exercițiu de echilibru în care credinciosul trebuie să combine în mod egal harul și faptele. Ca o balerină, credinciosul trebuie să fie atent să mențină acest echilibru, evitând să se aplece prea mult fie spre ideea unui har „ieftin”, fie spre o mântuire bazată exclusiv pe fapte. Ambele trebuie să fie păstrate în proporții egale.

Este de-a dreptul absurd. Cuvântul echilibru ar trebui eliminat din discuțiile despre mântuirea veșnică și legătura acesteia cu faptele. Este o încercare slabă a susținătorilor mântuirii prin fapte de a adăuga ascultarea la mesajul mântuirii. În loc să mențină harul și faptele separate (Romani 11:6), aceștia anulează harul. Mai mult, acest termen sau concept nu este utilizat în Noul Testament pentru a descrie relația dintre viața veșnică și fapte.

Cuvântul echilibru (tradus uneori și ca balanță) apare o singură dată în Noul Testament (Apocalipsa 6:5). Se referă la balanța pe care o ține un înger. În mod similar, în Vechiul Testament, este folosit pentru a desemna balanțele utilizate la cântărirea banilor sau grânelor. Nu este folosit niciodată în Evanghelia după Ioan, când Domnul evanghelizează pe cei necredincioși. De asemenea, nu este utilizat pentru a descrie modul în care credincioșii ar trebui să privească rolul faptelor în viața lor. În contrast, scriitorii Scripturii prezintă darul vieții veșnice ca pe un concept separat de fapte, care trebuie menținut distinct (Efeseni 2:8-9). Utilizarea greșită a cuvântului echilibru poate sugera că mântuirea veșnică depinde de o combinație egală de credință și ascultare.

În cele din urmă, termenul echilibru prezintă mântuirea ca pe ceva nesigur. Când mă gândesc la zilele mele ca balerină, unul dintre cele mai vii amintiri este momentul în care am primit prima mea pereche de poante. Îmi amintesc cât de dificil era să-mi mențin echilibrul, chiar și după toți acei ani de antrenament. Mă simțeam instabilă și adesea cădeam în timpul piruetelor. Păstrarea echilibrului era foarte dificilă, chiar și pentru o balerină cu experiență. Dacă învățătorii biblici folosesc acest cuvânt pentru a descrie poziția eternă a credinciosului, inevitabil vor genera nesiguranță și instabilitate.

În contrast, când Domnul a vorbit despre siguranța credinciosului, El a făcut-o pe baza promisiunii ferme „că cine crede în El are (timp prezent) viață veșnică și nu va pieri niciodată” (Ioan 6:47).

Destinul veșnic al credinciosului nu ar trebui niciodată prezentat ca fiind într-un echilibru precar.