Am făcut facultatea la o academie militară. Cum îți imaginezi, regulile erau la ordinea zilei. Una dintre ele era clară: interzis accesul în tunelurile de sub clădirile campusului.

Circulau tot felul de zvonuri despre tunelurile acestea. Se spunea că ar conține camere pline cu lucruri stranii. Un coleg de-al nostru murise într-un accident cu planorul, și se zicea că epava era depozitată acolo jos. Sub picioarele noastre ar fi fost ascunse o mulțime de secrete.

Erau numeroase uși care duceau spre tuneluri, toate bine încuiate. Ni s-a spus foarte clar: dacă ne prindeau acolo, riscam exmatricularea.

Nu știam cât din toate astea era adevărat. Dar un lucru era sigur: eu voi coborî în tunelurile acelea.

Împreună cu alți trei cadeți, am găsit o ușă al cărei lacăt părea ușor de forțat. Într-o noapte, am ieșit pe furiș din camere și l-am descuiat. Am intrat. Erau o mulțime de încăperi de explorat. Ne-a luat vreo trei nopți fără somn, plimbându-ne pe sub campus, până ne-am satisfăcut curiozitatea. A fost o dezamăgire totală. Nici urmă de planor prăbușit. Doar echipamente pentru sporturile interne și lucruri militare obișnuite.

Dacă ne-ar fi prins, sunt convins că șefii academiei nu ne-ar fi dat afară. Ar fi râs de noi, de cât de proști am fost să ne chinuim atâta doar pentru că era interzis. Sunt sigur că nu m-aș fi aventurat acolo dacă nu mi-ar fi spus că n-am voie. Ca să mă țină departe, le-ar fi fost de ajuns să pună un panou luminos la uși: „Cine vrea să intre, poftim. Ușile sunt descuiate.”

Nu sunt singurul cu mentalitatea asta. Pavel descrie cum o poruncă poate stârni în noi tot felul de pofte rele (Romani 7:8: „Apoi, păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte, căci, fără Lege, păcatul este mort”). Vorbind despre Legea lui Moise, el spune că o poruncă precum „să nu poftești” poate stimula și scoate la iveală poftele păcătoase inerente naturii noastre păcătoase (Zane Hodges, „Romans,” GNTC, p. 322).

De obicei, mândria e cea care ne face să reacționăm așa. La mine a fost clar din cauza ei. Când mi-au zis că n-am voie să trec prin ușile alea încuiate, eram gata să-mi pun viața în joc ca să intru totuși. Cine se credeau șefii ăia că mă opresc să văd ce era chiar sub nasul meu, la câțiva metri sub picioare? Ce încercau să-mi ascundă? De ce ei aveau dreptul să știe ce-i în tuneluri și eu nu?

Știu că sunt mai rău decât 99% din oameni la capitolul acesta. Ceilalți au mai mult bun-simț. Dar Pavel spune că toți avem aceeași problemă. Firea noastră pământească nu reacționează bine la porunci. Tocmai de asta o listă de porunci nu poate produce evlavie. Spuneți-i natură căzută sau cum doriți, dar nu putem asculta de Dumnezeu în puterile noastre proprii. Ne răzvrătim împotriva a ceea ce a spus El.

În loc de asta, trebuie să fim transformați în omul nostru lăuntric prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu (Romani 7:22; 12:1-2; 2 Corinteni 4:16). El trebuie să trăiască prin noi. Numai așa Îi putem fi pe plac Domnului.

La 19 ani, mă luptam să urmez poruncile. Autoritățile academiei aveau tot dreptul să-mi interzică tunelurile. Ar fi trebuit să ascult. Sper că acum sunt mai înțelept și mai matur spiritual. Iar, dacă aș fi azi în aceeași situație? Sper că L-aș ruga pe Domnul să-mi dea înțelepciune și putere să ascult. Dar… sincer să fiu, nu sunt chiar sigur că aș face-o.