De ani de zile, în mijlocul parcării bisericii noastre se înălța un copac mare. Umbra lui oferea mereu un loc perfect unde să parchezi mașina, ferită de soarele puternic.

Frecventez această biserică de șaptesprezece ani, și acel copac a fost acolo tot timpul. Mi s-a părut mereu frumos și sănătos. Dar trebuie să recunosc — nu mă pricep deloc la copaci. Când am ajuns la biserică duminica trecută, am rămas uimit: copacul era prăbușit la pământ, iar trunchiul îi era despicat în două.

La început am crezut că vântul puternic îl doborâse, dar adevărul este că s-a prăbușit singur. Cei care se pricep mi-au spus că era putrezit pe dinăuntru de multă vreme. De fapt, fusese bolnav de ani de zile. M-a surprins să aflu asta.

Lecția este evidentă: nu putem judeca întotdeauna după aparențe. Lucrurile nu sunt mereu așa cum par. Domnul Isus spune același lucru în Apocalipsa 3:17, vorbind bisericii din Laodiceea. Ei se considerau bogați, prosperi și credeau că nu le lipsește nimic. Probabil că printre ei erau oameni înstăriți. Cum biserica primară se aduna în case, e posibil ca biserica din Laodiceea să se fi întâlnit în locuințele frumoase ale unor membri respectați în comunitate — poate chiar influenți în conducerea orașului. Era o biserică de succes, cel puțin în aparență.

Privită din afară, totul părea în regulă. Dar Domnul le spune că sunt „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi”. Nu se referea la starea lor materială, ci la cea spirituală. În realitate, erau ca acel copac din parcarea noastră — frumos pe dinafară, dar putred pe dinăuntru. Privită din afară, biserica părea vie și respectată în Laodiceea, dar în adâncul ei era bolnavă spiritual.

Dar, în ceea ce privește realitatea lor spirituală lăuntrică, erau stricați pe dinăuntru. Erau credincioși, dar fără părtășie cu Domnul. Trăiau departe de El. Domnul îi chema să se pocăiască, să renunțe la iubirea de lume și să caute din nou o relație vie cu El. Dacă nu o făceau, Domnul avea să-i „verse din gura Lui” — nu pentru a-i pierde, ci pentru a-i disciplina. Nu e vorba despre pierderea mântuirii, ci despre faptul că starea lor spirituală devenise dezgustătoare înaintea Domnului. Dacă ar fi continuat așa, El i-ar fi disciplinat și nu ar mai fi fost de niciun folos spiritual. Copacul căzut din parcarea bisericii noastre este o imagine grăitoare a lipsei lor de părtășie cu Hristos.

Văd cel puțin două moduri în care această imagine se aplică și astăzi credincioșilor. O biserică poate arăta bine la exterior. Poate avea o clădire frumoasă, o adunare numeroasă și programe active pentru tineri și muzică. Dar dacă nu se predică o învățătură sănătoasă, iar oamenii nu răspund la Cuvântul lui Dumnezeu, totul rămâne doar o aparență. În realitate, în interior ceva este stricat.

La fel se poate întâmpla și la nivel personal. Un credincios poate merge regulat la biserică și poate fi implicat activ în slujire. Dar dacă nu iubește Cuvântul lui Dumnezeu, este ca acel copac din parcarea noastră — arată bine, dar pe dinăuntru este gol. Un altul poate fi riguros, moral și religios, părând matur spiritual, dar în realitate să fie în afara părtășiei cu Domnul, pentru că nu este transformat lăuntric de Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18; Romani 12:1-2).

Cum stăm noi? Cum stă biserica din care facem parte? Suntem, oare, ca acel copac din parcare — frumos la exterior, dar gol pe dinăuntru — ca biserica din Laodiceea? A fost dureros să descopăr adevărul despre acel copac care părea atât de sănătos. Să-L rugăm pe Domnul să ne păzească de aceeași stare, ca atunci când va privi în „trunchiul” vieții noastre la Scaunul de judecată al lui Hristos, să găsească în noi viață, nu goliciune.