Cei care citesc Evangheliile înțeleg că viața lui Isus a fost marcată de multe încercări și greutăți. S-a născut într-o familie săracă și a avut un început simplu, fiind un muncitor obișnuit într-un sat neînsemnat.

Totuși, odată cu începutul slujirii Sale, suferința s-a intensificat. Majoritatea teologilor consideră că primul act al slujirii Sale pământești — botezul — a prefigurat suferința de pe cruce. Imediat după botez, Isus s-a retras în pustia Iudeii, unde a postit patruzeci de zile. Este greu de imaginat cum este să postești atât de mult, mai ales într-un pustiu.

În acel pustiu, Satana a venit la El. L-a ispitit în slăbiciunea fizică, intensificându-i suferința. Această confruntare a prefigurat opoziția pe care Isus avea să o înfrunte din partea Satanei pe parcursul slujirii Sale.

Pustiul simboliza slujirea Sa pământească. Îi reamintea de ce venise și unde avea să se încheie lucrarea Sa. Era un loc de suferință și moarte. Viața Sa pe pământ nu a fost nici ușoară, nici confortabilă. La un moment dat, i-a spus cuiva care dorea să-L urmeze că nu avea un loc permanent unde să-și odihnească capul (Luca 9:58). Acest lucru era potrivit pentru începuturile Sale austere, marcate de postul în pustiu.

În Evanghelia după Marcu, observăm că Isus simțea adesea nevoia să se retragă din confortul lumii. Aceste retrageri implicau atât pustia, cât și marea (Marcu 1:12-13, 35, 45; 2:13). Se retrăgea când întâmpina opoziție sau când mulțimile doreau să Îl forțeze să facă lucruri pentru care nu venise.

Mergea singur în aceste locuri izolate, ceea ce arăta că viața Sa era menită să fie una de suferință. Nu a venit să caute aprobarea sau laudele oamenilor.

În Marcu 3, observăm un eveniment semnificativ. Isus se retrage din nou la mare. Dar de data aceasta, nu este singur. Pentru prima dată în Evanghelie, Marcu ne spune că S-a dus „cu ucenicii Săi” (Marcu 3:7). Acest lucru s-a întâmplat imediat după ce liderii vremii au decis să-L piardă (Marcu 3:6).

Sunt sigur că ucenicii nu înțelegeau semnificația tuturor acestor lucruri. Încă nu credeau că Isus avea să moară. Probabil se întrebau de ce nu rămânea în orașe, unde oamenii veneau să-L vadă făcând minuni. Nu înțelegeau că a-L urma însemna să îndure suferință.

Chiar și în neștiința lor, erau binecuvântați. Împărtășeau suferințele Lui și erau „cu” El în timp ce le arăta ce înseamnă să fii ucenic adevărat. Înțelegeau deja că viața veșnică le fusese dată prin credința în El. Acum începeau să descopere ce presupune să-I urmeze pașii. De asemenea, aveau să se confrunte cu opoziția lumii.

La fel este și cu credincioșii de astăzi. Când credem, avem viață veșnică pe care nu o putem pierde. Dar apoi Regele ne cheamă să-L urmăm. Asemenea experienței Sale, această viață nu este ușoară. Cei care Îl urmează vor fi răsplătiți în lumea care va urma, dar vor primi și răsplată în această lume. Vor avea privilegiul de a fi asemenea Lui. Așa cum lumea L-a respins pe El, la fel îi va respinge și pe ucenicii lui Hristos.

Cât de semnificativă este acea scurtă frază adăugată de Marcu în 3:7! Domnul s-a retras la mare, dar a făcut-o „cu ucenicii Săi.” Oare nu ar fi minunat să faci parte din acel grup?