Majoritatea dintre noi am cunoscut persoane care sunt captive într-o închisoare teologică. Calviniștii cred că Dumnezeu i-a ales, încă dinainte ca oamenii să se nască, pe cei care vor face parte din Împărăția Lui. Dacă ai fost ales, ești salvat. Dacă nu, vei petrece veșnicia în iazul de foc. Calviniștii și susținătorii mântuirii prin supunere totală față de Domnul cred că, dacă ești unul dintre cei aleși, vei duce o viață evlavioasă și o vei trăi așa până în ziua morții. Însă, cum toți păcătuim — chiar și cei aleși — mereu rămâne întrebarea: oare chiar trăiesc la înălțimea standardului cerut?

Imaginează-ți cum ar fi să trăiești într-o astfel de închisoare teologică. Nu știi dacă ai fost ales. Nu știi dacă duci o viață suficient de sfântă. Nu știi dacă vei reuși să trăiești așa până la capăt. Te afli într-o celulă înfricoșătoare, într-o închisoare nemiloasă. Să înțelegi și să crezi corect un verset precum Ioan 3:16 te-ar putea elibera din acea închisoare, dar tradiția ta teologică nu-ți permite să crezi asta.

Recent am auzit despre Steve Lawson, un exemplu clar al grozăviei de a trăi în felul acesta. Timp de peste patruzeci de ani a fost captiv în acea închisoare. A predicat și a susținut aceste convingeri, ba chiar a scris cărți în care le apăra. Cei mai apropiați colegi ai lui făceau exact același lucru.

Anul trecut s-a aflat că nu trăia ceea ce predica. Fusese infidel soției sale și avea o relație cu o altă femeie. Timp de patruzeci de ani învățase că un ales nu poate face așa ceva. Un adulterin nu îndeplinește standardele de sfințenie necesare pentru a intra în Împărăție. Imaginează-ți groaza pe care trebuie să o fi simțit. Nu i-a rămas altă opțiune. A trebuit să ajungă la concluzia că nu era unul dintre norocoșii aleși.

Nu e de mirare că cei mai respectați colegi ai lui s-au întors împotriva lui. Au spus că este un ipocrit și un fals. Prietenii lui din totdeauna au declarat public că, cel mai probabil, va arde în iad pentru toată veșnicia.

Când am auzit asta, m-am întrebat ce o fi gândit Lawson. Oare a realizat că și cei care îl condamnau sunt tot păcătoși? Știa dacă unii dintre studenții lui sunt dependenți de pornografie sau se luptă cu alte păcate, cum ar fi mândria? Ce părere avea despre prietenii lui care și ei au avut aventuri? Oare cei care îl judecau trăiau, ei înșiși, la standardele de sfințenie pe care i le cereau lui? Și-a dat seama că toți suntem păcătoși, cu picioare de lut? Niciunul dintre noi nu și-ar dori ca gândurile și faptele cele mai ascunse să fie scoase la lumină și judecate public.

Ipocrizia judecătorilor lui ar putea să-l facă pe cineva ca Lawson să iasă din acea închisoare. Ar fi extraordinar ca păcatul lui să-l ducă la conștientizarea faptului că nu poate să se ridice la acel standard. Ar putea să citească Ioan 3:16 și să înțeleagă ce spune cu adevărat: „Oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Credinciosul nu trebuie să se teamă că Dumnezeu nu l-a ales. Credinciosul nu trebuie să-și privească mulțimea de păcate și să ajungă la concluzia că viața lui nu se ridică la standardele ipocrite și autosuficiente ale celor din jur. Primim viața veșnică prin harul lui Dumnezeu, crezând în Fiul Său ca să o primim. Dacă Lawson ar fi făcut asta, ar fi fost ca și cum cineva i-ar fi dat cheia celulei sale. Ar fi putut fi liber.

Totuși, săptămâna aceasta, Lawson a scris pe Twitter că nu a trecut prin acel proces. A așteptat aproape șapte luni înainte să ofere o reacție publică legată de cele întâmplate. Și-a mărturisit păcatul, dar, așa cum era de așteptat din partea unui calvinist convins, a explicat de ce a întârziat atât de mult. A spus că „a trebuit să-mi cercetez sufletul ca să determin dacă pocăința mea este cu adevărat autentică”.

Este în continuare prizonier în propria lui celulă. În mintea lui, a crede în Hristos pentru viața veșnică nu este de ajuns. Trebuie să stabilească dacă pocăința lui a fost cu adevărat autentică. Doar un ales se poate pocăi cu adevărat — dar ce înseamnă asta, de fapt? Oare regretă suficient? S-a pedepsit destul? Au fost de ajuns cuvintele pe care i le-a spus soției când și-a cerut iertare? A reușit să șteargă din minte imaginile murdare? Își dorește, poate, mai mult decât ar trebui, să fie cu cealaltă femeie? Cum poți măsura toate astea? Colegii lui vor spune, fără îndoială, că pocăința lui nu este „autentică”. E prea târziu, e prea bătrân. Și-a arătat adevărata față: nu este unul dintre cei aleși. Și cât timp va rămâne în acea celulă, aceleași întrebări îi vor răsuna în minte.

Cei care înțelegem harul ar trebui să avem compasiune față de Lawson. Faptele lui au fost de neacceptat. Sunt convins că i-a rănit profund pe cei pe care îi iubea cel mai mult și le-a provocat multă suferință. Nu am nicio îndoială că se căiește sincer pentru ceea ce a făcut.

E ușor să te alături celor care condamnă. Dar sper ca toți să fim suficient de sinceri încât să recunoaștem că și noi suntem capabili să facem la fel.

Oricât de grave ar fi fost faptele lui Lawson, ele nu sunt cel mai trist lucru din viața lui — și el nici măcar nu își dă seama de asta. Este prizonierul unei teologii crude. Cei pe care îi respectă îi spun că va ajunge în iad. Iar el crede că, probabil, au dreptate. Sper ca lumina harului lui Dumnezeu să reușească să pătrundă prin întunericul celulei lui.