Mulți oameni din bisericile de astăzi cred că un adevărat credincios nu poate eșua din punct de vedere moral — sau, cel puțin, nu în mod grav. Dacă o astfel de persoană „se abate” de la credință pentru o perioadă mai lungă, potrivit teologiei lor, aceasta dovedește că este un fals credincios.

Însă cei care înțeleg harul lui Dumnezeu știu că o astfel de teologie nu are niciun sens. Biblia învață că un credincios poate eșua în viața creștină — chiar și în mod rușinos și pe o perioadă îndelungată. Acest lucru este valabil chiar și pentru credincioșii care, anterior, au trăit cu evlavie, în ascultare de Domnul.

Demas este un exemplu bine cunoscut. A fost un slujitor credincios al Bisericii, lucrând alături de Pavel în călătoriile lui misionare. Dar, la un moment dat, s-a îndrăgostit de lume și l-a părăsit pe Pavel tocmai când acesta avea mai mare nevoie de el (2 Timotei 4:10). Petru scrie și el că un credincios matur poate cădea (2 Petru 2:20–22).

Credincioșii care cad nu își pierd viața veșnică. Dar la ce preț? Cititorii acestui blog vor răspunde repede cu ceea ce spune Biblia: astfel de credincioși pierd răsplăți veșnice și se expun disciplinei lui Dumnezeu în viața lor. Toate acestea sunt adevărate.

Dar mai există o consecință a acestui tip de eșec — una pe care nu o menționăm prea des. Astfel de căderi morale îi afectează negativ pe alți credincioși. Voi folosi cuvântul dezamăgire, dar și alte cuvinte ar putea fi potrivite.

Când Demas l-a părăsit pe Pavel și s-a dus la Tesalonic, ce-or fi gândit credincioșii din acea cetate când l-au văzut? Dacă îl cunoscuseră pe vremea când Îi slujea cu credincioșie Domnului, căderea lui trebuie să-i fi descurajat profund. Necredincioșii care îi cunoșteau trecutul probabil l-au arătat cu degetul și s-au folosit de el ca să batjocorească creștinii din Tesalonic. Ar fi putut spune că, în sfârșit, Demas și-a dat seama cum stau lucrurile și a înțeles ce pierdere de timp este să trăiești în neprihănire. L-ar fi numit nechibzuit pentru că l-a urmat pe Pavel, sugerând că și ceilalți credincioși din Tesalonic erau la fel de naivi. Demas chiar avusese privilegiul de a lucra alături de Pavel. Necredincioșii ar fi spus că a fost înțelept să lase în urmă acel fel de viață. Iar credincioșilor din Tesalonic nu le-ar fi fost ușor să răspundă unor astfel de remarci.

Solomon spune ceva asemănător în Proverbe 25:25–26. El arată cât de răcoritoare este apa rece pentru o persoană obosită. Dar mai există și alt fel de apă. Cum este să bei apă murdară sau dintr-un izvor noroios?

Solomon face o comparație: a bea apă curată și rece e ca și cum ai primi o veste bună. Ne încurajează. Ne bucură.

Însă a bea apă murdară e exact contrariul — e ca și cum ai primi o veste proastă. Iar Solomon este foarte clar: vestea rea la care se referă este momentul „când cel neprihănit cade înaintea celui rău”. Imaginea este sugestivă: a vedea căderea unui om neprihănit e ca și cum ai încerca să te răcorești la o fântână, doar ca să descoperi că apa e murdară și de neluat. Ce dezamăgire profundă!

Tindem să credem că viața noastră spirituală ne afectează doar pe noi înșine. Însă această gândire este greșită. Trăirea noastră are un impact real asupra celor din jur. Atunci când un credincios — mai ales unul matur, care a fost un exemplu de statornicie — cade în păcat, el îi influențează negativ pe ceilalți credincioși. Asta îi afectează pe membrii familiei, pe prieteni și pe cei din biserica lui. Pentru ei, acel eșec este ca un pahar cu apă murdară — un gust amar, acolo unde se așteptau să găsească înviorare.

Domnul ne-a spus să ne iubim unii pe alții, mai ales pe frații noștri în credință. S-ar putea să nu ne dăm seama, dar un creștin „abătut de la credință” nu-i mai iubește pe ceilalți. Se gândește doar la el însuși. Exact așa a făcut Demas.

Concluzie: Avem o responsabilitate față de frații și surorile noastre în Hristos. Să fie viața noastră ca un pahar de apă rece într-o zi toridă. Și așa va fi, dacă Îi slujim Domnului și fraților noștri credincioși. Să nu-i dezamăgim.