Cu câțiva ani în urmă, am avut ocazia să predau un curs de soteriologie (doctrina mântuirii) în Zambia. În timpul uneia dintre discuții, am descoperit că definiția cuvântului păcătos, așa cum o înțelegeau studenții, genera o oarecare confuzie. Majoritatea veneau dintr-o perspectivă arminiană, ceea ce însemna că ei credeau că mântuirea poate fi pierdută dacă cineva cade în păcat. Așadar, din punctul lor de vedere, păcătoșii erau destinați iazului de foc. Dacă un credincios păcătuia, atunci nu mai era considerat sfânt.

Definiția păcătosului folosită de studenții din Zambia nu este una deosebit de rară; calvinismul, de asemenea, tinde să echivaleze termenul păcătos cu necredincios. Totuși, calvinismul învață că, dacă cineva cade în păcat, este pentru că nu a fost niciodată cu adevărat mântuit (și, prin urmare, nu putea pierde mântuirea). În ambele cazuri, concluzia este aceeași: termenul păcătos este considerat sinonim cu necredincios. Această presupunere creează o problemă atunci când încercăm să înțelegem Scriptura.

De exemplu, atunci când Domnul mânca împreună cu vameșii (colectorii de taxe) și cu păcătoșii (Matei 9:10–11; Luca 7:34, 37, 39; 15:1), ambele perspective presupun că El mânca alături de necredincioși. Totuși, textul nu afirmă acest lucru. În schimb, termenul este folosit în principal pentru a descrie stilul de viață al acelor persoane. Vameșii, de exemplu, erau priviți ca necurati din punct de vedere social, fiindcă colaborau cu romanii. Cu toate acestea, asta nu exclude posibilitatea ca unii dintre cei numiți păcătoși să fi crezut în Isus pentru a primi darul vieții veșnice. Atunci când autorii evangheliilor foloseau termenul în sensul înțeles de farisei, păcătos nu desemna neapărat un necredincios, ci descria poziția socială a cuiva în cadrul comunității — o persoană care nu era considerată un iudeu „moral”, ci mai degrabă una „necurată” din punct de vedere social și, prin urmare, exclusă în mod obișnuit din închinarea la templu.

Este interesant că și Domnul Însuși este numit păcătos de către farisei în timpul anchetei privind vindecarea orbului din naștere, relatată în Ioan 9:

„Atunci, unii din farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul”. Alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Şi era dezbinare între ei. (Ioan 9:16)

Observă că, în concepția fariseilor, păcătos înseamnă „cineva care nu păzește Sabatul”. Era, așadar, o etichetă bazată pe comportament, nu o evaluare a stării spirituale.

Termenul păcătos este folosit și în epistole pentru a se referi la credincioși rătăciți. De exemplu, în Iacov 4:7–8, fratele Domnului își îndeamnă cititorii astfel:

„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. 8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!” (sublinierea adăugată).

Iacov le scrie unor credincioși (vezi 1:2, 16–18), și totuși îi numește păcătoși. Tocmai vorbise despre importanța smereniei, iar acum îi îndeamnă să se supună Domnului prin pocăință. Cei care nu trăiau în părtășie cu Mântuitorul sunt chemați să se întoarcă la El și să-și „curățească mâinile”. Din nou, problema nu este starea lor eternă, ci stilul lor de viață.

Acest lucru devine și mai clar la sfârșitul epistolei, unde fratele vitreg al Domnului afirmă:

„Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, 20 să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate. (Iacov 5:19–20, sublinierea adăugată)

Și aici, Iacov se adresează unor frați și descrie situația în care unul dintre ei se abate de la adevăr. Cu alte cuvinte, atunci când un credincios cade în păcat, biserica ar trebui să intervină și să-l ajute să se întoarcă. Cel care reușește să-l aducă înapoi pe fratele său păcătos l-a salvat de la moarte fizică. Numai Hristos poate salva sufletul de iad. În acest context, cuvântul „suflet” (psyche) se referă la viața fizică a persoanei.

Zane Hodges afirmă:

„…oricine întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui (hodou, «cale») îl abate, de fapt, de la un drum păcătos care l-ar putea conduce la moarte fizică (vezi 1:15). Prin urmare, eforturile unui creștin de a-și restaura fratele pe calea ascultării au un impact care poate salva vieți.”

(GNTC, p. 561, tradus în română)

Hodges are perfectă dreptate când afirmă că acest verset vorbește despre restaurarea unui frate în Hristos, nu despre mântuirea unui necredincios. El subliniază, de asemenea, accentul pus pe ascultarea continuă. În concluzie, un credincios poate cădea în păcat — contrar a ceea ce învață calvinismul. Totodată, pasajul arată că miza nu este destinul veșnic al acelei persoane, ci consecințele temporare ale neascultării — contrar a ceea ce susține arminianismul.

Desigur, cei care au crezut în Isus pentru viața veșnică pot fi numiți, pe bună dreptate, sfinți. Totuși, la fel cum apostolul Pavel s-a identificat și el drept păcătos spre sfârșitul vieții sale (1 Timotei 1:15), și noi, creștinii de astăzi, ar trebui să fim dispuși să recunoaștem că toți suntem sfinți păcătoși.